Totul a inceput de la banalele zornaitori de cativa roni; una mica si usoara sa poata tine copilul in mana, un sirag pentru carucior, un carusel pentru patut, un plus mic, ca poate o sa-i placa animalele, musafirii care desarta pungile cu jucarii minuscule care se imprastie in toata casa, zilele de nastere unde fiecare invitat aduce cate o jucarie mare (care de obicei se desface in zeci de bucati sau o desface sarbatoritul sa vada pana la ultimul detaliu din ce-i compusa) si o jucarie mica, sa-i fie la indemana copilului...apoi vine Mos Craciun, care isi face simtita prezenta o data pe an, dar cu varf si indesat. Iepurasul - de ce s-ar lasa mai prejos, aduce cadouri pentru ca sunt copii cuminti si merita...
Ca sa nu mai amintesc de melodiile care insotesc fiecare masinarie si jucarie, toate imi suna in cap: de la nino-nino, tzing-tzing cand le deschizi si inchizi, la catelusul vorbitor care mi-e greu sa cred ca nu exista in fiecare familie cu copii. Imi povestea o prietena ca soferul care i-a livrat catelusul a intrebat-o "Dna ce sunt in cutiile astea? ca tot drumul numai: esti prietenul meu, burtica, te iubesc am auzi!" Soferul se va lamuri dupa ce se va insura si cu siguranta copilul va trebui sa posede un catel vorbitor!
Cristi imi spune ca dimineata a gasit furca de la ferma in pat la el si nu stia ce-l inteapa toata noaptea. I-am raspuns ca e mai bine decat sa te gadile pe fata catelul de plus sau baiatul, pe care Dragos a inceput sa-i alapteze cu laptic de la tzitzi, sa cheasca mae, mae.
Cred ca de fapt sunt invidioasa ca pana acum toata casa era plina de trusele mele de cosmetice, iar acum de jucarii.
