Anul care tocmai s-a închis a fost un prag. Nu unul spectaculos, ci un prag tăcut, peste care am pășit cu emoții amestecate: recunoștință, melancolie, curaj.
A fost anul în care Dragoș a trecut într-o altă etapă a vieții – studenția. L-am văzut plecând cu un rucsac mai mare decât emoțiile pe care încerca să le ascundă. În ochii lui era nerăbdare, în ai mei – mândrie și un dor anticipat. Din acel moment, casa s-a schimbat: mai multă liniște, mai mult spațiu, dar și mai multe tăceri care spun povești. Am rămas în trei acasă și am învățat că absența poate fi o formă nouă de prezență.
A fost anul primei mele întâlniri cu Turcia. Un pământ străin care mi-a devenit, pe neașteptate, familiar. Străzi pline de viață, mirosuri, culori, marea – toate au fost o invitație la deschidere. Am simțit că lumea e mai mare decât granițele obișnuite și că, uneori, e nevoie să pleci departe ca să te vezi mai clar.
A fost anul în care am început să înțeleg valoarea timpului meu. Nu ca pe o resursă care se consumă, ci ca pe un dar care se alege. Am învățat să spun „nu” fără vină și „da” fără grabă. Să nu mai amân ce contează și să nu mai car ce nu-mi aparține.
A fost anul în care gândul la vârsta de 50 de ani a început să prindă contur. Nu ca o teamă, ci ca o bornă. Un semn că jumătatea de drum nu înseamnă sfârșit, ci claritate. Mă apropii de 50 cu mai puține iluzii, dar cu mai mult adevăr. Cu mai puține planuri făcute pentru alții și mai multe făcute pentru mine.
Anul acesta nu m-a zguduit, dar m-a așezat. M-a învățat să fiu mai blândă cu mine, să accept schimbarea și să privesc înainte fără să fug de ce a fost. Îl închid cu recunoștință și îl las să plece, știind că m-a pregătit pentru ceea ce urmează.
La revedere 2025!....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu