Vestea plecării Gabrielei a venit ca un trăsnet. La 40 de ani… o vârstă la care viața ar trebui să fie plină, nu întreruptă. Prima zi a anului nou s-a deschis cu această lovitură neașteptată, care a făcut liniștea să doară.
Fragilitatea vieții a devenit brusc limpede. Tot ce credeam sigur pare acum provizoriu. Ziua de mâine – un necunoscut pe care îl amânăm mereu, convinși că avem timp. Azi, timpul s-a strâns dureros.
Gândurile se amestecă: tristețe, revoltă, neputință, teamă. Și, pe fundal, o întrebare tăcută: ce fac eu cu zilele mele? Cum le umplu? Câtă viață pun în ele?
Anul a început cu o lecție grea. Una pe care nu o ceri, dar care se așază adânc. Să nu uit. Să nu amân. Să trăiesc mai atent, mai prezent, mai adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu