50 de ani, La mulți ani!

 12 iunie 2026

Astăzi împlinesc 50 de ani.

Am deschis ochii mai devreme decât de obicei, cu un sentiment ciudat de liniște. Nu este ziua aceea despre care îmi imaginam, când eram tânără, că va veni încărcată de teamă sau regrete. Este, mai degrabă, o zi plină de lumină și de recunoștință.

Cincizeci de ani. O jumătate de secol de râsete și lacrimi, de începuturi și despărțiri, de oameni care au rămas și de oameni care au trecut prin viața mea doar cât să mă învețe ceva. Cincizeci de ani în care am fost, pe rând, copil, adolescentă, femeie îndrăgostită, mamă, prietenă, profesor, sprijin pentru alții și, uneori, propriul meu refugiu.

Mă surprinde energia pe care încă o simt în mine. Nu este energia grăbită a tinereții, care voia să cucerească lumea într-o singură zi. Este o energie mai așezată, mai înțeleaptă. Știu că nu trebuie să alerg pentru a demonstra nimic. Știu cine sunt și cât valorez. Și tocmai această împăcare îmi dă putere.

Da, sunt și nostalgică. Mă gândesc la părinții mei, la bunici, la copilul care am fost. Mă văd în uniforme de școală, cu emoții înainte de examene, cu visuri scrise în caiete și cu certitudinea că viața are timp pentru toate. Unele dintre acele visuri s-au împlinit, altele s-au transformat, iar câteva au rămas undeva, între amintire și dor.

Dar, mai mult decât orice, astăzi simt bucurie.

Bucuria că am ajuns aici. Că am iubit și am fost iubită. Că am greșit și am avut șansa să învăț. Că am putut lăsa o urmă în sufletele unor oameni și că, la rândul lor, ei au lăsat urme frumoase în al meu.

La 50 de ani nu mă simt la sfârșitul unui drum. Mă simt în mijlocul lui, mai liberă și mai autentică decât am fost vreodată. Știu că timpul este prețios și tocmai de aceea nu mai vreau să-l risipesc pe lucruri care nu-mi aduc pace, sens sau iubire.

Astăzi îmi doresc să rămân curioasă, să râd mult, să călătoresc, să învăț încă lucruri noi, să iubesc fără zgârcenie și să am grijă de mine cu aceeași blândețe cu care îi îngrijesc pe cei dragi.

La 50 de ani nu mă numesc bătrână. Mă numesc femeie. O femeie matură, cu rădăcini adânci și încă multe flori de dăruit lumii.

Și, privind în urmă, pot spune simplu:

Am trăit. Trăiesc. Și încă mai am atât de mult de trăit. 🌷🎂✨

Vestea plecării....

 

Vestea plecării Gabrielei a venit ca un trăsnet. La 40 de ani… o vârstă la care viața ar trebui să fie plină, nu întreruptă. Prima zi a anului nou s-a deschis cu această lovitură neașteptată, care a făcut liniștea să doară.

Fragilitatea vieții a devenit brusc limpede. Tot ce credeam sigur pare acum provizoriu. Ziua de mâine – un necunoscut pe care îl amânăm mereu, convinși că avem timp. Azi, timpul s-a strâns dureros.

Gândurile se amestecă: tristețe, revoltă, neputință, teamă. Și, pe fundal, o întrebare tăcută: ce fac eu cu zilele mele? Cum le umplu? Câtă viață pun în ele?

Anul a început cu o lecție grea. Una pe care nu o ceri, dar care se așază adânc. Să nu uit. Să nu amân. Să trăiesc mai atent, mai prezent, mai adevărat.

Praguri-implinire, 2026

Încep acest an cu un sentiment de liniște profundă, ca și cum timpul s-ar fi așezat, în sfârșit, la locul lui. 2026 nu este doar un nou început, ci un prag. Anul în care eu și soțul meu împlinim 50 de ani — o jumătate de secol de viață, de lecții, de căderi și ridicări, de iubire care s-a transformat din foc în lumină caldă. Nu mă sperie cifra, dimpotrivă: o simt ca pe o încununare.

Fiii noștri pășesc și ei pe propriile praguri: 20 și 18 ani. Vârste ale libertății, ale căutării, ale desprinderii. Îi privesc cu emoție și cu recunoștință, conștientă că nu ne mai aparțin în felul în care o făceau cândva, dar că ne vor purta mereu în ei. Anul acesta nu mai sunt doar copiii noștri — sunt oameni în devenire, oglinzi în care ne vedem curajul, dar și vulnerabilitatea.

Vom călători din nou în ...., un loc care pentru mine nu este doar o destinație, ci o chemare. Acolo simt că istoria, credința și prezentul se întâlnesc într-un fel tainic. Fiecare drum devine pelerinaj, fiecare pas — o rugăciune nerostită. Nu mergem doar să vedem, ci să înțelegem, să ne reamintim cine suntem și cât de mult ne-a fost dăruit.

2026 se anunță un an cu semnificație specială și spirituală. Simt că se închid cercuri vechi și se deschid altele, mai adânci, mai adevărate. Nu îmi mai doresc grabă. Îmi doresc sens. Prezență. Bucurie tăcută.

Intru în acest an cu inima deschisă, recunoscătoare pentru ce a fost și pregătită pentru ce va veni. Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru 2026, acesta ar fi: împlinire.

Anul care a trecut 2025

Anul care tocmai s-a închis a fost un prag. Nu unul spectaculos, ci un prag tăcut, peste care am pășit cu emoții amestecate: recunoștință, melancolie, curaj.

A fost anul în care Dragoș a trecut într-o altă etapă a vieții – studenția. L-am văzut plecând cu un rucsac mai mare decât emoțiile pe care încerca să le ascundă. În ochii lui era nerăbdare, în ai mei – mândrie și un dor anticipat. Din acel moment, casa s-a schimbat: mai multă liniște, mai mult spațiu, dar și mai multe tăceri care spun povești. Am rămas în trei acasă și am învățat că absența poate fi o formă nouă de prezență.

A fost anul primei mele întâlniri cu Turcia. Un pământ străin care mi-a devenit, pe neașteptate, familiar. Străzi pline de viață, mirosuri, culori, marea – toate au fost o invitație la deschidere. Am simțit că lumea e mai mare decât granițele obișnuite și că, uneori, e nevoie să pleci departe ca să te vezi mai clar.

A fost anul în care am început să înțeleg valoarea timpului meu. Nu ca pe o resursă care se consumă, ci ca pe un dar care se alege. Am învățat să spun „nu” fără vină și „da” fără grabă. Să nu mai amân ce contează și să nu mai car ce nu-mi aparține.

A fost anul în care gândul la vârsta de 50 de ani a început să prindă contur. Nu ca o teamă, ci ca o bornă. Un semn că jumătatea de drum nu înseamnă sfârșit, ci claritate. Mă apropii de 50 cu mai puține iluzii, dar cu mai mult adevăr. Cu mai puține planuri făcute pentru alții și mai multe făcute pentru mine.

Anul acesta nu m-a zguduit, dar m-a așezat. M-a învățat să fiu mai blândă cu mine, să accept schimbarea și să privesc înainte fără să fug de ce a fost. Îl închid cu recunoștință și îl las să plece, știind că m-a pregătit pentru ceea ce urmează.

La revedere 2025!....

Jurnal fără oglindă

 

"Jurnal fără oglindă"

Scriu rar și scriu în șoaptă,

nu pentru că n-aș ști să strig,

ci pentru că lumea nu aude

decât ecouri de nimic.

Am fost pe rând femeie, zid,

privire dreaptă, zbor privat.

Dar cine mi-a privit adâncul

când m-am retras și n-am strigat?

M-am săturat de rosturi false,

de reguli calde, de păreri.

Eu port în mine-o altă lume,

ce nu-ncape în tăceri.

Individuală și tăcută,

cu un sistem de simțuri rar,

n-am fost validă în vitrine

și nici n-am strălucit în zar.

Dar dacă-n zi de ceață-albastră

mă vei căuta în mine,

vei afla un fir de viață

care n-a trăit cu tine.

Și-atunci, poate, nu din vină,

nici din rușine, nici din dor,

vei înțelege că tăcerea

e tot un fel de zbor.

Ultima zi de licean, 4 iunie 2025

 Fie ca visurile tale să prindă contur, alegerile să-ți fie înțelepte, iar pașii să te ducă acolo unde inima îți spune că e locul tău. Ține minte: educația nu se încheie odată cu liceul – ea abia începe, în fiecare experiență, în fiecare alegere, în fiecare pas spre tine însuți.

Îți dorim curaj, răbdare, prieteni buni și multe reușite! Mergi înainte cu capul sus – lumea te așteaptă!Felicitări!

Cele mai lungi ore și minute

 A fost diagnosticul de stern înfundat, la David. Am fost la control, a fost fixată data operației și a venit ziua Z. E în operație, minutele trec încredibil de greu, gândurile o iau razna și aștepți și te rogi. Și brusc se deschide ușa "haideți, la David". Pare mic, într - un pat imens, conectat la n aparate de monitorizare. E treaz și plânge ca îl doare, atât de tare ca moare. Ii pun calmant, ii mai pun, probabil pragul durerii e jos. Nu-mi dau seama cât de tare doare, pe o scala de la 1 la 10, i-a spus dr ca e la 8. Orele trec și abia pe la 15 reușește sa adoarmă, durerile cumplite cedând puțin. 

Am stat cu el non stop, cu pauze de 10-15 minute cu câte un somn de 1, 2 H. Se plânge în primele zile de durere, regreta ca a făcut operația.... Cu multa răbdare joi ajungem pe salon, starea de spirit e mai mult mai bună, se mișcă singur, mai are drenul. Primim vestea cea mare, duminică ne externeaza... wau!

Urmează un drum lung Timișoara - Baia Mare și câteva săptămâni de recuperare acasă (5 a stat).

Am trecut și peste asta!

Operat de dr. Popoiu Călin 

Stern înfundat, la 16 ani 

Ai fi împlinit 74 de ani!

 

Astăzi, în timp ce aduc omagiu memoriei tale, inimile noastre sunt pline de durere și dor. Ne este atât de dor de prezența ta caldă, de zâmbetul tău luminos și de iubirea ce ne-ai dăruit-o.

Gândul la tine îmi umple inima de nostalgie, dar și de recunoștință pentru tot ce ai fost pentru mine - un ghid, un protector, un prieten și o sursă de iubire infinită.

 Îți voi purta amintirea cu mine mereu, ca o lumină care îmi luminează calea.

Fie ca amintirea ta să fie o binecuvântare și o sursă de putere în clipele dificile!

Ai fi împlinit 74 de ani....

Cu dragoste și recunoștință!

Odihnă veșnică!

Februarie...

 

E iarnă,  un amestec de toamnă târzie cu zile mohorâte,  cu ploi ba mocănești, ba torențiale. Cu zile ce par ușor a se lungi, cu haine multe pe tine, imbrobodit de nu mai știi pe unde ești sub straturile multe de haine! 

Se repeta ciclic activitățile: școală,  casă,  pregătire pentru bacalaureat,  mâncare,  curățenie,  hibernare. 

M-am apucat de pictură cu cristale. Asa sunt eu, trebuie sa încerc ceva nou, sa fiu atrasă de noutate.  Sa vedem ce va ieși!

2024....

 

Nu am trecut ca obiectiv al anului 2024, dar mi-ar plăcea sa scriu mai mult. Recitind anumite postări îmi dau seama ca scrisul pentru mine a rămas terapeutic. E un amalgam de emoții,  rațiune,  căutarea unui cuvânt potrivit în fraza respectivă,  astfel încât sa simți cuvântul.  La fel cum o imagine poate sugera o mie de cuvinte și un cuvânt transmite o emoție. 

2024 va fi anul în care am mai crescut o generație,  puii mei de la școală sunt clasa a 12 a. Ma uit la ei, au crescut repede,  cum cresc toți copiii,  s-au maturizat, au trecut prin atât de multe evenimente de "oameni mari" pandemie, școală online, grevă,  doi elevi și-au pierdut Mama, evenimente speciale care au constituit lecții,  atât pentru mine, cât și pentru ei. Mai am o jumătate de an alături de ei și....zboară puiule, zboară! 

Nu îmi doresc nimic special pentru acest an, doar sănătate,  liniște,  acea tihnă care te face sa trăiești,  sa vezi,  sa savurezi totul pe îndelete,  un drum,  o poveste, o masă,  o imagine, să-ți rămână o amintire caldă care să-ți facă inima plină de binecuvântate! 

2023....a fost un an!

 

Când mai este asa puțin din 2023 te gândești cum ai creiona harta acestui an. 

S-au adunat din nou în amintiri cuferele lui 2023. L-am simțit un an pe fugă, nu știu de ce, parcă prea stresant, cu multe chestii făcute în al 12 lea ceas, dezorganizate și mie nu-mi plac.

A fost anul lui David,  a întrat la liceul pe care și l-a dorit și a făcut marele pas spre viața de licean. Sunt mari băieți, ma pot baza pe ei. Sunt adolescenți,  ne străduim sa le fim aproape în aceasta perioada dificilă pentru ei, sa-i înțelegem, sa ne înțelegem. 

Îmi place cum cresc, sunt adulți în miniatură,  cu păreri și convingeri de oameni mari. Cu pasiuni, cu atitudini de adolescenți când ii obosește viața de adult, cu revolte, cu alt fus orar decât al nostru. Îmi place perioada aceasta, anul acesta vreau sa fiu și mai mult cu ei, ca va veni timpul când vor pleca și îmi va lipsi enorm.

Sper ca Noul Clan, dar și cu Mitzi sa nu se închidă niciodată!

 Ce-mi doresc pentru celalalt grup? Satra Moțaților? Liniște,  sănătate,  înțelegere,  tihnă,  sa avem putere și energie sa ne ducem pana la capăt obiectivele propuse, sa călătorim,  sa facem poze, mii de ipostaze de zâmbete și priviri nostalgice, sa fie un an, cel puțin la fel de bun ca acesta, ce tocmai se încheie! 

A fost....2023! Sfârșit!