Jurnal de carantină Covid 19 -debutul

În ziua în care am aflat că vom rămâne acasă,  prin suspendarea cursurilor pentru o săptămână și jumătate a fost  ca întrebarea Auricai de acum 30 de ani " Dna, mai puteți lucra? Eu nu mai pot! Dar, ce ai? Nu știți ce e în țară?" Nuuu, ca maică mea nu a fost niciodată fan Tv.
Parca trăiesc zilele Revoluției '89. Panică,  neliniște,  întrebări fără răspuns! Exact vârsta pe care o are Dragoș o aveam și eu atunci.
M-am dus la dr de familie după rețeta și încercam să mă fac mică și nevăzută, cu sentimentul de vinovăție ( auzeam ciripitul păsărelelor  și soarele îmi mângâia fața) Aș fi vrut să mă bucur, dar nu sunt zile de bucurie.
Era ca in ziua de 22 decembrie 1989 când am primit avizul de la Concursul Ticuta cel uituc și mergeam la poștă să îl ridic și mă simțeam vinovată " am câștigat un premiu și alții mor".
E atât de ciudat acest sentiment de a te bucura pe jumătate. De a trăi cu jumătăți de măsură!
Cum va fi de acum înainte? Cum ne vom schimba? Ce am învățat? Cum îi voi percepe pe ceilalți în raport cu mine?
In acest moment capsula noastră de izolare cuprinde 4 oameni și o pisică.....acum il înțeleg pe Thomas, avea totul din punctul nostru de vedere și nu avea nimic din punctul lui de vedere. Zilnic lupta să evadeze, zilnic ne supăram pe el că vrea să plece.
Si la final....libertatea l-a costat viața!
Gesy e adaptată zilelor noastre, nu vrea afară,  ea va trăi depresia abandonului când ne vom întoarce la activitățile din afara casei.